Tăcerea vine prima – despre mame și fiice, cu dragoste

« În iarna în care a murit, căzută în curte, în genunchi, cu degetele agățate de gardul de sârmă și cu părul alb ieșit de sub basma, bunica Victoria i-a lăsat vocea mamei mele. E felul nostru, al femeilor, de a trăi veșnic. Bărbații își lasă numele.» – „Tăcerea vine prima”, autor Ioana Maria Stăncescu, Editura Trei.

Fire invizibile ne țes mereu povestea. Istoriile se întrepătrund și devin tămăduitoare.

Am citit-o prima oară pe Ioana Maria Stăncescu în 2020, cu primul ei roman – ”Tot ce i-am promis tatălui meu”. La (aproape) cinci ani și o pandemie distanță, am redescoperit-o prin ”Tăcerea vine prima”. O carte după care se lasă puțin liniștea, ca să te gândești la tine și la tot, în tăcere.

Ioana Maria Stăncescu (arhiva personală)

„Am vrut să scriu o carte despre mame și fete, astfel încât să surprind blocajul în care se poate găsi o femeie, care este și fiică, și mamă, și care astfel, trebuie să jongleze în permanență cu aceste două roluri. M-am gândit foarte mult la generația femeilor de vârsta mea, cele născute prin anii 70-80, care și-au trăit adolescența cu dorința de a se face mari și a fi, în sfârșit, eliberate de sub autoritatea parentală și deci, libere să facă ce au ele chef, doar că, ce să vezi, s-au trezit mame într-o epocă în care copiii sunt regi. Este un blocaj care vine la pachet cu multe frustrări.”

«Ori de câte ori vorbește despre ea, mama vorbește la trecut. Ea cea de acum sau ea care va fi nu există. Mama a fost ea doar înainte să fie mamă și bunică.» – „Tăcerea vine prima”

Ioana Maria Stăncescu scrie cu o delicatețe care taie adânc, ca o coală de hârtie, despre legături de sânge, despre femei care își poartă rănile în tăcere și despre vocile care ”se petrec” dintr-o generație în alta. Sub fraze aparent simple, ce relevă detalii semnificative cu pasiune aproape cinematografică, se ascunde toată greutatea iubirilor complicate, a dorurilor nerostite și a moștenirilor care se simt, dar nu se povestesc. O carte despre amprenta femeii care nu are voce, dar continuă să se facă auzită prin generații.

„Cred că ne internalizăm mama. Mama rămâne cu noi de-a lungul întregii noastre vieți, chiar și după ce încetează să mai existe fizic. Ne purtăm mamele cum îl poartă balena pe Iona, le avem în permanență pe dinăuntru. Acea imagine a păpușilor rusești, a matrioskăi, mi se pare că se regăsește foarte bine în relația mamă-fiică. Fetele și mamele se conțin, cumva, unele pe altele. Și la un moment dat ajungi practic să fii « gravidă » cu propria ta mamă, o porți cu tine ca pe un copil care nu se va naște niciodată, dar care va continua să trăiască cât timp trăiești și tu.”

Și cu această nouă imagine țesută în minte de Ioana, ne dăm seama că avem mai mult decât o șansă. Mai mult decât șansele pe care le-am avut.

Preluăm de la mamă atât lucrurile bune, cât și traumele, frustrările sau poate greșelile acesteia și avem, astfel, șansa de reconstrucție, de remodelare, de salvare, până la urmă. Fiica are puterea de a modela imaginea mamei, de a o înțelege mai bine și de a o „corecta” acolo unde viața poate nu i-a permis să fie perfectă. Mama devine o parte a identității fiicei, dar una care poate fi transformată. În acest sens, nu avem doar o moștenire pasivă, ci o formă de evoluție. Fiica nu doar că o poartă pe mamă, dar o poartă într-o versiune nouă, poate chiar mai bună. Astfel, relația mamă-fiică capătă o dimensiune salvatoare, în care greșelile unei generații ar putea fi vindecate în următoarea.

Oare și scrisul vindecă? O întreb pe Ioana.

„Nu, nu cred că scrisul vindecă. Sau, mai bine zis, nu scrisul de literatură. Cel de jurnal, poate, dar atunci faci terapie, nu scrii ficțiune. Eu scriu pentru că așa înțeleg lumea și pe ceilalți. Pe măsură ce scriu, lucrurile devin mai clare, mai puțin înfricoșătoare, mai trăibile. Pe de altă parte, scrisul nu-mi aduce neapărat bucurie, pentru că eu scriu greu. Însă ăsta este «simțul meu» cu care îmi apropii lumea și mă raportez la ea. Vine la pachet și cu multă zbatere, frustrare, dar asta este, nu pot fără. Însă, altceva cred că vindecă: cititul. Acolo poţi găsi alinare, înţelegere, libertate, iubire, lumi interioare şi exterioare care o măresc şi o prelungesc pe cea de zi cu zi. Cu fiecare carte ai acces la o nouă viaţă. E un soi de nemurire şi asta este cu adevărat o idee vindecătoare.”

Ioana Maria Stăncescu, 8 Martie – Ziua Mamei, 2025 (arhiva personală)

Ceva frumos din viitor?

„Pentru aniversarea celor 50 de ani pe care o să-i implinesc în iulie am decis să plec într-o călătorie de 3 zile cu cele mai bune prietene ale mele din copilărie, Laura și Anca, la Roma. Facem un trio de când aveam cam 14 ani.”

Va merge cu siguranță și fiica ei. Totoro, motanul, va rămâne acasă să păzească PC-ul la care va reveni Ioana să scrie următoarea carte.

„Am în sufragerie niște personaje pe care încerc să le cunosc mai bine și sper să mă lămuresc ce vor de la mine. Deocamdată vorbesc toate în cor și mi-e greu să le urmăresc.”

Ceva frumos din trecut? Mi-ar plăcea să aud o amintire cu mama ta, o întâmplare care ți-a rămas în suflet și în minte.

„Mi-e foarte greu să aleg o întâmplare cu mama mea, pentru că suntem foarte apropiate, cu nimeni cu vorbesc, nu mă cert și nu mă destăinui cum o fac cu ea. E tot ce vrei în relația noastră, mai puțin tăcere (râde). De pildă, îmi aduc aminte și astăzi că la petrecerea pe care am făcut acasă, de majorat, mama m-a lăsat să invit câtă lume am vrut eu. Și m-am trezit cu tot liceul, mă rog, nu deodată, dar toată seara și, mai departe, toată noaptea a fost un du-te vino, nici măcar nu am mai încuiat ușa de la intrare. La un moment dat, mama s-a retras și nu știam unde e. Am găsit-o spre dimineață în camera bunicii mele (eu am locuit cu bunica în aceeași casă), dormind pe jos, pe niște perne. Nu a vrut să ne strice petrecerea și când n-a mai putut de oboseală, s-a ghemuit pe parchet, într-un colț. Mi-a rămas momentul ăsta, am iubit-o mult în clipa aia. În orice caz, și astăzi, când vorbesc cu ei, prietenii din copilărie mă întreabă ce face mama Dorina, și când îi chem să mai treacă pe la ea. De altfel, am făcut un Revelion la mama acasă cu fosta mea gașcă din școala generală, era prin 2016, și maică-mea a dansat toată seara cu noi.”

Ioana Maria Stăncescu alături de mama ei, actrița Dorina Lazăr. Londra, 2019 (arhiva personală)

Moștenirile care ne rămân de la părinți sunt vizibile și invizibile, ca firele despre care aminteam la început. Pe unele le conștientizăm, altele ne rămân de descoperit, nouă sau generațiilor ce ne urmează. Tu, Ioana Maria Stăncescu, ce ai moștenit de la părinții tăi?

„O să încep cu mama. Cred că mi-a dat, pe lângă ochii albaştri şi râsul ei inconfundabil, din toată fiinţa, un soi de curaj amestecat cu libertate şi cu un dram de nebunie. Sunt foarte mândră de femeile din neamul nostru, toate au fost pline de poveşti şi au clocotit de viaţă. Da, asta mi-a dat mama: vitalitatea, pofta de viaţă şi puterea de luptă. Şi vocea aia care undeva, în capul meu, îmi şopteşte: o să te descurci!

De la tata am fondul anxios (râde), şi obsesia lui pentru educaţie. Când eram mică, nu înţelegeam de ce insistă atât cu toate normele şi rigorile unei bune creşteri, mi se părea că e exagerat şi caraghios cu pretenţiile lui de secol trecut. Dar, vai, cum îl înţeleg astăzi când mă uit în jur şi mă întristez de cât de mulţi oameni nu ştiu să se poarte. Şi de aici vine şi multă agresivitate. Educaţia se învaţă, nu se prinde din aer sau de pe reţele. Şi simplul fapt că eşti sigur pe educaţia primită îţi dă o mare libertate interioară. Şi mi-a mai dat tata ceva: mândria că sunt femeie. Tata admira femeile şi am simţit asta de mică. A fost primul bărbat din viaţa mea şi cel mai important care mi-a validat feminitatea.

Şi dacă e să caut o trăsătură pe care am moştenit-o în egală măsură de la ambii părinţi, ei bine aş zice că este umorul. Am crescut într-o familie în care se râdea mult şi asta m-a ajutat şi mă ajută în continuare.”

Herbografie ”Mamă și fiică” – caligrafie și plante presate, Mara Presecan