Fericirea trăieşte la muntele vrăjit

 

 

 

 

 

 

 

Cu palmele ce se odihnesc în poală, ostenite ca după o viaţă de muncă, cu gândul la copii şi la vremurile tinereţii, Lucreţia stă pe laviţă. Pe masă, lângă ea, cărţile de rugăciuni poartă semnele timpului. “Le citesc în fiecare zi. Şi îmi aduc aşa…linişte. Şi pace. Şi parcă te simţi mai bine, şi la oameni te gândeşti mai cu drag.”

Viaţa la munte nu e uşoară. Casele răsfirate pe culmile Apusenilor fac vizitele mai rare şi oamenii mai tăcuţi. Dar când se întâlnesc, se bucură cu tot sufletul. “Când eram tânără, tot timpul mergeam la prietene, să le ajut. Apoi veneau ele la mine. Dacă aveam ceva, împărţeam şi la alţi oameni. Că aşa e frumos, să te ajuţi! Eu tot timpul m-am avut bine cu oamenii. “«Vrăjeluţa» îmi ziceau!” spune ea râzând din toată inima. “Ziceau că-i vrăjesc pe toţi, de vor să stea de vorbă cu mine şi să mă ajute. Că mă purtam frumos cu toţi! Aveam gospodărie mare, cu cai, găini, porci, căţei, pisici, de toate. Şi munceam toată ziua cu soţul, la ce era de făcut: la coasă, la lemne, mergeam mereu la cules de afine, merişoare, ciuciulaşi (*gălbiori), pituţe (*hribi), ce se găsea.” Dulceţuri, siropuri, cămara era plină. “Şi-acum pun merişoare. Le pun cu apă şi stau aşa tot anul, beau din apa aiasta de tânără, că e foarte bună. Şi doctorul meu îşi pune, că îi trimet eu! Şi e bună la orice! Dacă e oţetul prea tare, pui şi puţină apă, şi-i tare bun la sănătate. ”

 

 

 

 

 

 

 

 

La biserica din sat nu mai ajunge acum. “Nu mă mai ajută picioarele. Înainte mergeam, cu copiii, în fiecare duminică mergeam la biserică. Aşa-i la noi, femeile stau în spate, cu copii şi bărbaţii în faţă, aşa-i obiceiul, nu ca la oraş. Da’ acuma-s doar cu cartea de rugăciuni, acasă. Ce să fac?!”

În casă, ştergarele şi covoarele ţesute de mâna ei sunt la loc de cinste şi împodobesc aproape fiecare colţişor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Îţi place? Aşa cuseam eu, am făcut multe….şi feţe de masă, cearceafuri, aşa-i la noi. Să fie frumos, să-ţi fie drag. Acum nu mai fac, că nici nu mai văd bine…Dacă eram în putere, câte nu mai făceam eu! Şi la ciuperci mă mai duc, aici pe lângă casă, da’ în genunchi, aşa mă duc. Că nu pot sta! Nu pot sta! Dacă toată viaţa am lucrat! Şi câte şi mai câte făceam, şi prăjituri, cornuleţe cu untură în ler, plăcinte coapte…acum nu mai pot. Sănătate să fie, că le faci pe toate! Când eşti bătrân…nu mai poţi. Vara mai e cum mai e, dar iarna…îi greu. Mă mai ajută şi copiii, da’ îs şi ei la casa lor…Mă descurc şi eu cum pot.”

Şi trec zilele. Şi trec anii. Şi Vrăjeluţa, o bunică din Apuseni cu inima caldă, îi vrăjeşte în continuare pe toţi. Pentru că acolo unde pui suflet, apare şi bucurie. Poate şi fericire?