#BeAdragon. Poveştile cu suflet ale Adei

Andreea Demirgian. Simplu, Ada. Acum Ada din Canada.

Aşa o cunosc mai nou copiii care îi ascultă fascinaţi vocea caldă, cu rezonanţe de mamă-zână, de prietenă-de-pluş, de noapte-bună, la Ora de Poveste.

“Eu sunt, de fapt, tot Ada din Bucureşti şi … cred că toată viaţa mea o să rămân acea Ada.”

Jurnalist de radio, traducător, scriitor de poveşti şi blogger, aşa ar suna o prezentare “la rece” a Andreei Demirgian. Dar Ada este toată un suflet. Ada nu poate fi cunoscută printr-un simplu CV, ci doar ascultând-o, citindu-i blogul şi poveştile scrise pentru copii, dar pline de înţelesuri şi pentru părinţi.

“Toate poveştile mele sunt şi pentru mame. Dacă aş scrie o poveste DOAR pentru mame (şi poate o să scriu vreodată, de ce nu) probabil motto-ul ar fi «Don’t die with your song still inside you!»

Când Lia era mică, îşi lua avânt şi se arunca la mine în braţe şi o rugam să nu mă lovească, să fie atentă, că şi eu sunt om şi mă doare şi pe mine. Răspunsul ei era «Tu nu eţi om, tu eţi mami! » Cred că mamelor trebuie să li se reamintească din când în când că, în ciuda părerii copiilor lor, şi ele sunt oameni. “

Care e cântecul Adei?

“Cu siguranţa scrisul este cântecul meu. Sunt norocoasă că pot scrie fără să mă rup de copiii mei, sunt momente în care îmi vine să mă pup singură în oglindă că am reuşit să mă antrenez în aşa fel încât să pot scrie când ele sunt la şcoală sau dorm, fără să le neglijez, fără să plec de acasa, fără să mă rup de familie – aşa cum au uneori nevoie artiştii. Desigur, nu uit că eu scriu carţi mici, nu-s nici pe departe vreo Julia Donaldson, dar cine ştie, după ce fetele pleaca la colegiu…şi n-o să mai am de facut pacheţele …şi de şoferit prin oraş pe la activităţi… poate am să devin şi eu un fel de Julia Donaldson. Da. Scrisul este cântecul meu şi sunt recunoscătoare că pot “cânta” fără consecinţe asupra apropiaţilor mei.

Ada parcă trăieşte două vieţi simultan. De câţiva ani, s-a îmbogăţit cu o nouă viaţă, una departe de locurile atât de dragi ei, de oamenii cu care a trăit totul, până acum, trecând printr-un soi de maturizare forţată.

“Varianta mea aproape canadiană e mai frugală decât cea de la Bucureşti. Sunt mai reţinută şi mai cumpătată în multe privinţe, pentru că aici încă nu am relaţiile şi prieteniile pe care le aveam acasă. Asta înseamnă că trebuie să plănuiesc mai bine şi timpul, si finanţele, şi vacanţele, ca să pot ţine legătura cu micul meu trib local, fără să dispar complet din memoria celor pe care i-am lăsat în urmă.“

Chiar dacă în copilărie nu şi-a imaginat că va deveni scriitor de cărţi pentru copii, lumea cărţilor a fost mereu o bucurie şi o evadare, “paşaportul spre prietenii pe viaţă”, cum spune ea. A început iniţial să scrie poveşti pentru cele două fete ale ei, Irina şi, mai apoi, Lia, găsind zilnic inspiraţie în viaţa lor, în bucuriile sau temerile lor, în lucrurile care le fac să tresare de bucurie sau de un oftat. Irina este adolescentă, “convinsă că nimic nu e imposibil (model canadian deja) şi încă mai am o fetiţă mică, de 7 ani, care mai crede că eu sunt cea mai frumoasă femeie din lume, cea mai buna mamă din lume. Lia încă nu se îndoieşte că sunt fermecată şi pot să fac să apară inimioare de ciocolată în căuşul palmelor peste care a suflat ea. Lia iubeşte grădina noastră, are colţul ei cu plante pe care le ingrijeste vara şi se bucură de orice lucru mic. Cartea pe care o am acum în lucru, The Book of Joy, pentru ea o scriu. Pentru zâmbetul ei, pentru bucuria care îi pune steluţe în priviri. Şi ştii ce, am descoperit că bucuriile Liei, spaimele Liei, ingrijorările Liei nu-s doar ale Liei, sunt şi ale altor copii de vârsta ei.”

Zilele acestea, o nouă carte a Adei îi farmecă pe copii, la Bookfest: “Vreau şi eu să fiu unicorn”. “Povestea asta e un pic despre mine şi despre oamenii ca mine. Cei care trebuie să dea mult din aripi ca să-şi facă treaba, care poate şi-ar dori să apară curcubeie pe cer doar pentru că şi-au dorit asta, dar …nu le iese. Şi stau în ploaie, protejând o flacără mititică, ştiind că soarele ESTE undeva dincolo de norii ăia negri, care s-au năpustit peste lume. Povestea mea se termina cu un licurici care isi asumă că nu putem fi toţi unicorni, unii dintre noi trebuie să rămânem dragoni. În prima variantă, trimisă spre editură, licuricii nu vorbeau. Sunt foarte fericită că în varianta trimisă spre tipar, ultima replică e a unei gâze luminoase, convinsă că dacă îşi spune suficient de des că e dragon, chiar face parte din echipa care ţine universul pe umeri.”

Ada vorbeşte sincer, fără ocolişuri şi ascunzişuri, despre lucrurile importante pe care le prezintă ca într-o joacă.

„Nu există, pentru mine, ca autor, sursă mai mare de energie şi motivatie decât să văd că poveştile mele sunt primite cu chiote de bucurie. Ca mamă de şcolăriţă şi de adolescentă, am învăţat pe pielea mea că, în ziua de azi, din cauza tehnologiei şi a internetului, din cauza presiunilor externe, copiii îşi pierd inocenţa şi încep sa se schimbe. Pe la 10-11 ani îţi scapa printre degete şi se transformă în lei tineri, gata să ţâşnească. Sigur, nu sunt doi copii la fel, unii sunt mai grăbiţi, alţii sunt mai mămoşi, dar fereastra asta, între 4 şi 10 ani, e foarte strâmtă, privind din perspectiva mamei de adolescentă. Anii aştia sunt preţioşi şi irepetabili. Şi pentru vârsta asta scriu eu. Scriu poveşti care să aducă parinţii şi copiii aproape, seara, înainte de culcare. Nu scriu poveşti pe care să le citească singuri copiii. Adulţii îmi spun de multe ori că au prea multe cuvinte poveştile mele, sunt expresii prea complicate, sunt fraze prea filosofice, copiii din ziua de azi nu au răbdare să citească atât, trebuie mai puţine cuvinte pe pagină, mai multe desene…Acestor adulţi aş vrea să le spun aşa: răbdarea se cultivă, se educă. Limba scrisă şi citită aşa se învaţă, cu capul pe pernă, tâmplă în tâmplă cu copilul, explicând cuvintele prea «grele” şi «expresiile” prea filosofice. Îi subestimăm foarte tare pe copiii din ziua de azi şi mulţi cădem în păcatul comodităţi, îi lăsăm cu bonele electronice, care pe termen lung nu le fac niciun bine. De-aia mă încapătânez să scriu poveşti neviolente, poveşti cu miez, poveşti despre bine, frumos, adevăr, perseverenţă, speranţă. Pentru că avem nevoie de ele, în marea de violenţă, urât şi superficial în care ne scăldăm.”

Îţi mulţumim pentru cântec, dragă Ada!

 

P.S. Pentru doritori, noua carte a Andreei Demirgian poate fi comandată online la această adresă: Vreau şi eu să fiu unicorn.